Am trecut de-alungul anilor pe aceleasi drumuri mute...care nu prea-mi spun nimic,niciun secret.Cand eram mai mica,gaseam in fiecare frunza parasita o poveste,si incercam sa provoc soarele sa ma caute dupa copaci...nu stiu cum,dar pe aceleasi drumuri mute de acum,am mai mers si mi se deschideau,le descopeream secrete... Acum...acum nu mai pasesc incet pe ele,acum le strabat in fiecare zi,mai repede,mai repede,si alerg spre ceva caruia nu-i gasesc numele.Nu ma mai uit in spate,decat in fata.Ma uit in gol si nu prea stiu unde alerg.E realitatea mea,maine plec pe acelasi drum si nu ma plang,mai degraba ma las doborata de monotonie...ma las condusa de vant,ma bizui pe ce vad in fata si ma pierd.Dar inca cred.Inca nu m-am pierdut de tot.Poate ca asa sunt toti.Oare cine stie exact ce vrea?.. As fi putut sa-mi inchipui de multe ori ca orice frunza care cade se duce undeva anume,dar acum nu mi le imaginez decat pierzandu-se prin praf si deziluzie.Si chiar asa...soarele apune,dar in fiecare zi,rasare iar si iar...si iar.